Oamenii  se  pierd  în  filosofări  interminabile, alergând  în diverse  direcţii, pentru ca în final să nu mai înţeleagă nimic esenţial şi aceasta pentru că  nu caută conceptul universal în însuşi modelul cibernetic al omului. 

  Omul, ca model cibernetic, este compus din 3 sisteme anatomo-fiziologice:

-        sistemul nervos (de comandă)

-        sistemul muscular (de execuţie)

-        sistemul osos (de susţinere)

   Să  le  luăm  pe  fiecare  în  parte. Sistemul nervos  constituie împlinirea scopului pentru care există omul ca entitate universală. Acesta îndeplineşte, în principal, următoarele funcţii:

  - de creaţie

  - de conducere

  - de coordonare

Funcţia de creaţie, la rândul ei, constă în:

  - creaţia  propriuzisă,  adică  activitatea  mentală  de   a  concepe,  a proiecta, a inventa  şi

  - realizarea celulelor vieţii (sângele) şi a celulelor seminale, pentru perpetuarea speciei.

   Sângele întreţine viaţa, alimentând, în primul  rând, sistemul nervos şi în al doilea rând, întregul organism uman, preluând energia din afara sa, prin transformarea alimentelor, realizată prin intermediul celor patru aparate existente în corpul uman: digestiv, respirator, circulator, excretor.  

  Sistemul muscular  este  sistemul  de execuţie  şi, în acelaşi timp, suportul tuturor  circuitelor  vitale, adică neuronice, sanguine etc., iar sistemul osos sau scheletul constituie suportul general (şasiul),  pe care este implantată toată structura materială a organismului uman. 
   Întregul sistem nervos constituie un hipercomputer, cu o reţea fantastică de circuite, încât numai  creierul, dacă ar fi realizat de mâna omului, utilizând  posibilităţile actuale, adică un echipament electronic avansat, ar avea mărimea Londrei ! Deci, suprafaţa exterioară a creierului ar fi de ≈ 1500 km² 

  Un  computer  are  o schemă  electronică  care, pentru ca  să  funcţioneze, trebuie să fie conform  proiectului creatorului şi să fie alimentată cu energia prescrisă. Prin urmare, el nu funcţionează nici dacă nu are circuitele integre, nici  dacă  nu  este  alimentat  cu energia necesară. Dacă un circuit are defecţiuni, sistemul  poate (sau nu poate)  să funcţioneze, dar el va da erori în cazul funcţionării. Dacă  alimentarea  se face utilizând un curent care nu corespunde caracteristicilor prevăzute, iarăşi sistemul va  funcţiona cu erori sau nu va funcţiona deloc.

   Am văzut circuitele principale: neuronice, sanguine, digestive, respiratorii şi pe cele de execuţie. Întregul organism, pentru a funcţiona, trebuie conectat la sursa energetică: Sursa vieţii, care este Ruach sau Pneuma, adică Spiritul Suprem. Sursa energetică, atât în cazul cibernetic, cât şi  în cel  uman, este externă  şi  nici  nu  poate  fi  altfel, pentru că  scopul  funcţional al creierului electronic sau uman nu este de a converti o formă simplă de energie în altă formă, de asemenea, simplă, ci este de a gândi. Dacă  circuitele  anatomo–fiziologice sunt grav lezate, sistemul (organismul) nu mai funcţionează, iar dacă unele circuite sunt defectuoase, el funcţionează, dar cu erori informaţionale sau de execuţie. Tot la fel se petrec lucrurile şi în cazul când  acelaşi organism integru anatomo–fiziologic este deconectat de la Sursa vieţii; în acest caz, el nu mai funcţionează, iar  dacă  între organism (sistem) şi Sursa de alimentare se interpune un element de perturbaţie, acesta va funcţiona, dar cu  erori informaţionale.

  Este cert  că  trupul  biologic constituie  sistemul (organismul) viu, compus din circuitele amintite mai sus. Ce  rezultă  din  existenţa organismului uman viu?  Un nous (minte) capabil(ă)  să  coordoneze  întreg  organismul, să  primească informaţii, să le memoreze, să le prelucreze, să le furnizeze şi să  execute activităţile pentru care a fost creat. Dar cum este creat sistemul–om  faţă de computer ?  Liber !  Omul posedă în sine voinţa, adică  capacitatea  de a-şi alege singur, fără a i se impune de către Creator, modul său de existenţă şi concepţia sa de viaţă  (Filipeni 2.13). Computerul  este  strict  dependent de  creatorul  său,  care  este  omul  şi,  el  execută  ceea  ce  i  se  impune  prin program. El poate executa şi altceva, când are defecţiuni tehnice, furnizând rezultate eronate, fără o intenţie, însă, din partea acestuia. El este robot! Nu  acelaşi lucru se petrece în cazul omului. Acesta, în  conformitate  cu  voinţa sa, este liber să aleagă dacă pe circuitul de alimentare vitală interpune o sursă de perturbaţie sau un stabilizator, pentru că  Sursa de alimentare este  în  domeniul  infinit  şi  abstract, energia vitală  trebuind  a  fi  convertită  în  Domeniul  concret,  care  este  Însăşi  Revelaţia  Creatorului – Logosul  sau  Cristos.

  Prin  urmare, dacă  schema  anatomo-fiziologică  a  omului intergru (complet) este alimentată cu energie  pură  (Duh  sau  Spirit),  organismul funcţionează şi, mintea sau nousul – scopul principal al  acestuia – se  dilată la infinit şi se concentrează la infinit. Chiar dacă suportul nousului – creierul, are un volum de cca. 1,5 litri, volumul nousului (minţii) poate depăşi volumul  Universului şi, astfel, pătrunde până dincolo de spaţiul tetradimensional.

  Observăm că similitudinea creier electronic–creier uman  este  mai  mult decât edificatoare în înţelegerea fenomenului denumit inteligenţă – atributul principal ce conferă asemănarea dintre cele două creiere. Deosebirea,  însă, este  esenţială şi  ea constă în faptul că, în timp  ce  mintea  umană  posedă  înţelepciune (volitivă), care este efectul gândirii  superioare, mintea electronică execută ceea ce a gândit  creatorul acesteia şi nimic mai mult !

  Inteligenţa este cea care ordonează şi realizează  ordinea funcţională, nimic funcţional neputând lua naştere fără  inteligenţă, dar inteligenţa „rece” este lipsită de sens  în afara cazului când aceasta este auxiliară inteligenţei vii. La ce ar fi necesară atâta trudă pentru a exista flori frumoase şi plăcut mirositoare, dacă nu  ar  exista  fiinţe  sensibile  care  să  le admire, să  le  simtă parfumul? Care este, în schimb, satisfacţia unui robot, dacă acesta nu simte  nimic? Oare,  întâmplător, el  poartă denumirea de  lucrător (robot)  şi  nimic  altceva?  Dacă, prin  reducere la absurd, am admite că Universul ar fi populat numai din roboţi, starea lor s-ar asemăna cu un spital imens de alienaţi.

   Creierul  uman, în  contrast  cu  creierul  electronic, ultrasimplist,  este hipercomplex, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a avea în sine voinţa liberă şi spiritul creator. Complexitatea creierului nu are cum să fie efectul   nongândirii, pentru că, în acest caz, ar trebui să admitem, ori superioritatea creierului  electronic (ca fiind rezultatul gândirii) şi inferioritatea  creierului uman (ca fiind rezultatul nongândirii), ori inferioritatea gândirii  (care poate crea  doar  o ordine funcţională  simplă,  ca  cea  a  creierului  electronic) şi superioritatea absolută a nongândirii  (care „a putut” da naştere unei ordini funcţionale hipercomplexe, ca cea a creierului uman!!).

  Cert este un lucru şi anume că hipercomplexitatea  creierului uman este evidentă şi,  ineluctabil,  rezultatul unui Nous superior, adevăr obiectiv, respins numai de către arieraţi...  Iată  dovada:   La  trei  săptămâni   după  concepţia fătului uman încep să se formeze celulele cerebrale, care se  înmulţesc în rafale, producând până la 250.000 celule pe minut.  (Elementul  locomotor  se  formează  chiar  în primele zile). După  naştere, creierul  continuă să  se  dezvolte  şi  să-şi  formeze  propria  sa  reţea  nervoasă,  triplându-şi volumul în primul an de viaţă.  Aproximativ o sută de  miliarde  de  celule  nervoase, denumite neuroni, precum şi alte tipuri de celule, sunt incluse  în  creier, cu  toate că el  nu  constituie  decât  cca. 2 %  din greutatea  corpului.

  Neuronii  nu se  află în  contact  direct  unii cu alţii, ci  sunt  separaţi între  ei prin spaţii minuscule, de ordinul sutimilor de micron, conexiunile făcându-se prin substanţe chimice, denumite  neurotransmiţători. Se cunosc astăzi peste  treizeci  din  aceştia,  dar  creierul posedă mult mai mulţi. Aceste semnale  chimice sunt  primite de la o extremitate a neuronului, de către un labirint de filamente  minuscule, denumite  dendrite, iar apoi sunt transmise de cealaltă  extremitate a  neuronului, de către o fibră nervoasă, denumită axon. În  neuroni, aceste semnale sunt electrice, dar în spaţiul  intercelular sunt chimice.

  Transimterea semnalelor este de natură electrochimică,  executarea  comenzii  de  la  sistemul  nervos la muşchi, făcându-se prin transmisie axonică – de natură electrică (impulsul nervos este primit prin dendrite şi transmis prin axon) şi apoi prin transmisie sinaptică – de natură chimică. La trecerea unui impuls nervos  prin  axon, potenţialul  din  interiorul  acestuia  devine mai negativ şi revine la normal, după stingerea impulsului, creându-se un potenţial de acţiune. Puterea semnalelor  este  întotdeauna aceeaşi, dar intensitatea acestora depinde de frecvenţa  impulsurilor, care poate ajunge până la 1000 pe  secundă. 

  Cercetările  au  demonstrat  că facultăţile mintale, dacă nu sunt folosite, se atrofiază,  întocmai  ca  şi  muşchii,  care  se  fortifică   prin  exersare   şi  slăbesc  prin inactivitate. Marele număr al fibrelor nervoase microscopice, care formează aceste conexiuni, constituie cablajul creierului. Numărul  conexiunilor  este   astronomic:  fiecare  neuron poate avea  mii de conexiuni cu alţi neuroni, putând rezulta până  la  un  milion de miliarde de conexiuni la nivelul creierului, ne mai vorbind de faptul că există şi microcircuite care leagă dendritele între ele. (Şi când te gândeşti că un creier electronic poate avea maxim câteva mii de conexiuni...)   

  Stratul exterior, cutat, al creierului uman are grosimea de cca. 4,5 mm şi ia forma cutiei craniene. Depliat, cortexul  înglobează o suprafaţă de 20 m². Scoarţa  cerebrală  umană posedă  o  vastă  porţiune  neangajată în dirijarea funcţiunilor fizice ale corpului, care este disponibilă pentru o activitate intelectuală  superioară,  necomparabilă cu  cea  a animalelor. În  fiecare secundă, creierul  primeşte cca. o sută de milioane de biţi – unităţi informaţionale transmise prin diverse simţuri  (360 GB/oră; 8640  GB/zi;  peste 3153 TB/an !). Această  capacitate  a creierului uman este cauzată, în principal, de doi factori:

   a) formaţiunea reticulată,  aflată  în  interiorul trunchiului   cerebral, care  acţionează ca un centru de dirijare a circulaţiei rutiere, controlând  milioane  de   mesaje   sosite  la  creier,   blocând   pe  cele  lipsite  de  importanţă  şi selectând pe cele utile  şi

   b) undele care  traversează  creierul,  în  număr  de  8–12   pe  secundă, cauzând  perioade  de înaltă sensibilitate, în care creierul înregistrează semnalele cele mai puternice şi acţionează  în  consecinţă; prin  intermediul  acestor unde, creierul se autoanalizează şi se  opreşte  asupra  informaţiilor esenţiale. (În cazul când este drogat, desigur, aceste reguli nu mai funcţionează!).

  În  domeniul  computerelor  se  foloseşte  termenul de  hard wiring,   care   înseamnă   cablaj   şi  priveşte  caracteristicile circuitelor fixe încorporate în computer, pentru a le deosebi de funcţiile programabile. Aplicat la fiinţele umane, cablajul  reprezintă capacitatea înnăscută sau cel puţin aptitudinele sale.

  Omul  posedă  o  mare  capacitate  de  a  învăţa, fără  a  avea  informaţiile cablate în  sine. Animalele,  însă,  sunt  dotate  cu  o  capacitate  instinctivă cablată, încorporată, dar total  limitată în a învăţa lucruri noi, fiind lipsite de echipamentul  neural  programat  de  la  început,  asemănându-se  mult, din acest  punct  de  vedere, cu  computerul. Omul, în  schimb, posedă  din  plin „echipamentul” neural prin care  are  posibilitatea  de  a  formula  concepte, pornind  de la ceea ce vede, direct şi  prin intuiţie, de  a  formula  un  limbaj, pornind  de la  ceea  ce aude, şi  de a formula gânduri  de la evenimentele trăite şi transmise în însăşi  fiinţa  umană  de  către  Creator  sau  alte  fiinţe, prin  intermediul „firelor nevăzute”. Graţie informaţiilor  provenite  din  mediul ambiant, oamenii trebuie să-şi programeze creierul, introducând masiv informaţii  rezultate  în  urma  experienţei. Creierul uman, atât de mic, posedând o minte de domeniul infinitului, ca volum, capacitate şi concentrare, sfidează însăşi capacitatea umană de înţelegere.

  Dar tocmai  calitatea  materialului  constructiv  al  acestui suport al minţii (nousului), creierul propriuzis, determină reducerea substanţială a capacităţii  mentale în timpul vieţii materiale la cca. o miliardime din capacitatea totală datorată complexităţii creierului, prin circuitele şi conexiunile acestuia. Compoziţia materială a creierului determină, în mod natural, o gândire materialistă, plină de o ruşine stranie faţă de Prezenţa  Creatorului, preferând  orice  alţi dumnezei, pe care îi invocă, în ciuda absenţei lor! Omul natural adoptă uşor  în  viaţa  sa  prezenţa  idolilor  şi  existenţa  Dumnezeului,  în  loc  să   accepte   absenţa   oricărui   idol  şi  PREZENŢA Dumnezeului Unic Creator. Existenţa reprezintă creaţia şi înseamnă ceea ce se naşte din ceva sau cineva, motiv pentru care toţi cei ce cred în Existenţa lui Dumnezeu sunt superficiali, pentru că DUMNEZEUL nu există (nu rezultă din ceva sau cineva), ci EL ESTE (Prezent și Omniprezent)!!!

   Modelul creaţiei este unic, fie că e vorba de creaţia naturală, fie că e vorba de creaţia artificială  superioară.  Şi  într-un   caz  şi  în  celălalt  este  vizată reproducerea programată !! Deosebirea constă  în  aceea  că, în  timp  ce creaţia  artificială  este ultrasimplistă, creaţia naturală este hipercomplexă, ajungând până acolo  încât  obiectul creaţiei  să devină un organism viu, cu voinţă liberă, în cazul regnului animal (superior). Omul are capacitatea superioară de a alege conceptul său filosofic şi nu un mod strict de existenţă, în funcţie de nevoile vitale, precum plantele şi animalele. El este ca Dumnezeu,  fiind muritor doar ca trup biologic, nu şi ca entitate  universală. Existenţa sa nu încetează odată cu decesul, pentru că el are doar început pământesc şi nu  început ceresc. Noţiunile de  început şi sfârşit  au sens  numai în cazul existenţei timpului; în afara lui, aceste noţiuni sunt lipsite de sens !

  Odată cu încetarea existenţială a trupului uman,  din  motive entropice, omul primeşte trupul bosonic, a  cărui  existenţă  nu  mai  este temporară, ci eternă. Concepţiile elaborate de diverşi impostori ai  cunoaşterii (pentru creduli şi naivi în general), de ieşire a omului din existenţa universală odată cu defunţia trupului natural, sau de  reîncarnare, de înviere a trupului pământesc, sunt, exclusiv, de domeniul absurdului. 

  Desigur, apanajul înţelegerii adevăratului sens al vieţii şi al existenţei în general aparţine tuturor celor ce, în voinţa lor proprie, dau preeminenţă înţelepciunii, respectiv capacităţii superioare de  asimilare  a  fenomenelor subtile şi complexe. Numai Dumnezeul şi fiinţele îngereşti şi omeneşti  dispun de  înţelepciunea volitivă; animalele posedă numai înţelepciune instinctivă, încorporată de către Creator. De aceea, ne confruntăm cu teribilul  paradox  care  constă  în  faptul  că  mulţi  oameni manifestă un grad de înţelepciune inferior animalelor! Omul, dacă  vrea  să  aibă înţelepciune, trebuie singur să-şi activeze nous-ul, tocmai pentru că înţelepciunea sa face parte din propriul program, şi nu din cel  încorporat, ca în cazul animalelor!! 

  Iată că am ajuns la o nouă similitudine. Am văzut că în timp ce corpurile statice nu dispun de impuls propriu, fiind necesară o forţă externă pentru a-l produce, corpurile dinamice posedă din plin această calitate datorată forţei interne, proprii. Tot astfel, fiinţele biologice, inclusiv omul, nu posedă energia  internă  (proprie)  necesară  existenţei  sale dinamice, ci aceasta este preluată din exterior, prin transformarea alimentelor din natură. Numai entitatea-om, odată cu dezbrăcarea de structura fermiono-biologică şi îmbrăcarea în structura bosono-zoerică, poate căpăta existenţă dinamică, eternă, ne mai având nevoie de aport extern de energie.  

  În concluzie, întreaga  natură  este  un  computer imens, în  care se  află  Hard  wiring-ul, împreună cu întregul Program de reproducere, pentru toate  entităţile  vii,  omul,  în  speţă, având voinţa liberă, manifestată prin libertatea fizică limitată şi libertatea  spirituală  nelimitată, în  cursul  vieţii  sale  efemere. Locul  omului  în  Univers, ca entitate superioară, este conform programului Computerului divin şi conform ALEGERII PROPRII A VIITORULUI SĂU DE DUPĂ „IEŞIREA” DIN ACEST  PROGRAM, viitor care poate fi: moartea sau Viaţa. 

   În lumina disertaţiei din prezentul capitol, putem aborda  acum  cunoaşterea  deplină  a  similitudinii om–Dumnezeu. Aşa cum am arătat pe parcursul întregii lucrări, ştiinţa despre Teos – teologia nu este capabilă prin mentorii ei să prezinte realitatea (obiectivă). Motivele care determină această stare în care se găseşte fiecare mentor în parte sunt următoarele:

–      necredinţa în Adevăr

–      infatuarea

–      gradul scăzut de erudiţie.

Fără o cercetare profundă şi amplă şi fără Prezenţa Spiritului Sfânt, toată învăţătura teologică va fi după chipul şi asemănarea Pomului cunoaşterii binelui şi a răului, adică va conţine şi adevăr şi fals!! Or, un asemenea mesaj către enoriaş nu duce la viaţă, ci mai degrabă la moarte!

   Prezentarea unui alt Dumnezeu, cu trei capete, trei duhuri şi trei trupuri (!) – doctrina de bază a religiei creştine contemporane – nu face altceva decât să adâncească şi mai mult prăpastia între om şi Dumnezeul Unic. Şi întrucât scopul lucrării noastre nu este prezentarea doctrinelor false, ci prezentarea adevărului obiectiv, vom diserta în continuare problematica omului ca entitate  universală.   

  Am văzut la începutul capitolului că trupul uman este o integrală trihotomică, fiecare din cele trei sisteme având rolul său imperios şi bine definit. Dar acest criteriu de prezentare a omului (exclusiv prin trupul său) nu este suficient în a-l caracteriza deplin, pentru că şi un decedat de curând posedă acelaşi caracter trihotomic, la fel cum şi un animal superior posedă același caracter trihotomic.

  Pentru a caracteriza omul viu este necesar şi un alt criteriu, pe care nu-l poate prezenta nimeni mai bine decât Creatorul său. În acest precept, omul de ştiinţă care şi-a pus în slujba adevărului întreaga sa capacitate mentală, dezbrăcat complet de ipocrizie, poate aborda cunoaşterea deplină a omului ca entitate universală, pentru că numai trupul anatomic este total insuficient în cunoașterea omului la nivel universal.

  Iată că trupul, o autentică integrală trihotomică (prin cele trei sisteme componente ale sale) este el însuşi o trihotomie! (Trihotomia reprezintă treimea dintr-un organism sistemic). Celelalte două trihotomii (treimi) sunt: sufletul şi spiritul (1 Tesaloniceni 5.23). Controversele pe linia existenţei sau inexistenţei acestor două trihotomii sunt numeroase şi diverse, de la o religie la alta, de la ştiinţa ateistă la teologie ş.a. Dar aşa cum arătam în alte locuri, disputele interminabile nu au loc între Adevăr şi falsuri, ci între două falsuri şi, în speţă, între două adevăruri denaturate.

  Este cert că singurul sistem de comandă în corpul uman este sistemul nervos (central); la nivelul corpului uman nu comandă nici adrenalina, nici ADN-ul şi nici ARN-ul, ci toate „pârghiile” constituie produsul de comandă a sistemului nervos, care, el însuși, pentru a vià își crează sângele – purtătorul vieții.

  Un al doilea element imperios cunoaşterii (de asemenea, neluat în seamă) îl constituie faptul că nici un mădular al omului nu acţionează decât strict localizat în trupul său. Chiar şi cele trei simţuri biologice de distanţă: auz, văz, miros se percep prin deplasarea în integralitate a corpului omenesc la faţa locului. Este, însă, un element al fiinţei umane care se poate „desprinde” de corp și poate ajunge oriunde, indiferent de distanţă – nous-ul (mintea)! Nousul este strict legat de persoana căreia îi aparţine și nu este material, fiind în afara spaţiului şi timpului!

  Limba greacă, specifică filosofiei în special, este, după cum ştim, limba în care a fost redactat Testamentul lui Cristos. Cuvintele integralei trihotomice ale omului: spirit, suflet şi trup, în greacă sunt denumite: pneuma, psihe, soma. Desigur, nu este de mirare că oamenii au bagatelizat aceste noţiuni cruciale, ajungând până acolo încât unor aparate, utilaje care funcţionează cu aer comprimat să li se dea denumirea de pneumatice! Ce ar fi dacă aceste aparate, utilaje s-ar numi spirituale!! Ar fi, fireşte, ridicol. Pneuma, conform dicționarului grecesc, înseamnă: spirit, nous (minte), rațiune, intelect. Și tot de la pneuma derivă şi respiraţia, (πνοή: pnoѐ) fără de care nu există viaţă materială. Oxigenul, elementul esenţial al respiraţiei este imperios vieţii, pentru că lucrul chimic ce întreţine viaţa în orice celulă, inclusiv neuron, nu poate avea loc fără existenţa combinării cu elementul nr. 8 din tabelul lui Mendeleev. Fără prezenţa oxigenului, materie vie NU EXISTĂ!

  Aşadar, pneuma, în cazului omului viu, aparţine exclusiv sistemului nervos central (nu altei părţi a corpului uman!), fiind singura trihotomie abstractă. Nu întâmplător, apostolul Pavel prezentând descrierea trihotomică a omului, citează pneuma (spiritul)  ca primă trihotomie, specifică exclusiv sistemului nervos central - (1 Tesaloniceni 5.23; Efeseni 4.23). Similitudinea omului cu Dumnezeul confirmă pe deplin conceptul, chiar prin afirmaţia personală a lui Iesus Cristos, Care a spus: Pneuma ho Teos (Πνευμα ό Θεος - Ioan 4.24), adică: Pneuma (Duh, Spirit) este Dumnezeul (Atotputernic). 

   A doua trihotomie (treime) a omului viu este psihe (în româneşte, suflet), care are ca rol întreţinerea vieţii, elementul esenţial al acestuia fiind sângele. El este, aşa cum subliniam mai sus, produsul de creaţie al sistemului nervos, fiind necesar în primul rând sistemului nervos central! Scriptura ne relatează fără echivoc că sufletul se află în sângele omului (Levitic 17.11). Sufletul se identifică cu viaţa (biologică) şi cu omul în integralitatea lui trihotomică. Din păcate, psihe ca atare se identifică cu pneuma, ceea ce a dus la o totală confuzie asupra adevărului despre spirit şi despre suflet. Așadar, Spiritul (Duhul) Sfânt al lui Dumnezeu (to Pneuma to Hagion tu Teu) are ca similaritate sufletul omului biologic, reprezentând Viaţa lui Dumnezeu şi Sursa inepuizabilă a energiei fizice şi, implicit, a materiei şi supermateriei. Deci, în cazul omului, sufletul este imanent existenței biologice, iar spiritul (duhul, nousul) este imanent  existenței divine (ex-materiale).

   Cât priveşte al treilea element ce constituie integrala trihotomică a omului – soma, acesta reprezintă corpul anatomo-fiziologic, dar şi entitatea om, atât în stare biologică – sarks (sarka), cât şi în trup de glorie, de structură gluonică (nesupus principiului excluziunii, lui Pauli). Această trihotomie – trupul asigură individualitatea şi personalitatea fiecărui om în parte.

  În concluzie, orice entitate universală vie (om/înger) este trihotomică: pneuma (spirit, nous), psihe (suflet, viaţă), soma (trup material, biologic/trup supermaterial, spiritual). Numai Dumnezeul Atotputernic este exclusiv PNEUMA (Ioan 4.24), fiind Creatorul Absolut (Tatăl Ceresc) şi Izvorul Vieţii (Spiritul Sfânt). El Îşi crează Trupul de Revelaţie: îngerească (Elohim Yahweh, Angelos Kyriu, Îngerul Domnului) şi omenească – materializat (Gabriel etc.) sau biologic (Omul Iesus Cristos – Ioan 1.14)...  
  Privitor la existenţa civilizaţiilor în Univers, din care un loc îl ocupă şi cea terestră, numeroşi „cercetători” au emis diverse ipoteze, care mai de care mai neplauzibilă. Astfel, un „savant” în materie, un adevărat monstru uman, pe nume Sebastian von Horner, relatează despre aceste civilizaţii următoarele: 65 % din societăţile avansate tehnologic, din galaxia noastră, îşi  distrug propria existenţă şi însăşi viaţa pe planeta respectivă, prin  incapacitatea de a depăşi etapa  critică a conflictelor la nivel planetar. Dintre civilizaţiile care depăşesc tendinţele de autosuprimare, 15 % degenerează după cca. 30.000 de ani  şi  20 %  îşi  pierd  interesul  pentru progresul tehnic, după cca. 10.000 de ani...

  Din această opinie, putem vedea lesne  carcaterul omului dezorientat, demn de compasiune. Ceea ce produce  îngrijorare, însă, este faptul  că  asemenea concepţii, rezultate ca urmare a tulburărilor psihice, sunt crezute şi, culmea, considerate a fi juste, de către majoritatea  oamenilor de ştiinţă şi a învăţaţilor acestora!!

  Adevărul este că întregul  Univers  este  populat  de  fiinţe vii, inteligente, asemănătoare ca chip cu oamenii de pe Pământ, nefiind  însă  de  structură  materială, ci supermaterială (bosono-zoerică). Şi, numărul lor este fantastic de mare: 10¹⁴! (Apocalipsa 5.11). Aceste fiinţe  vii  superioare, ale  Cerului, sunt αγγελοι: angeloi, care, în traducere înseamnă: cei care Îl „vestesc” (Îl anunţă, Îl prezintă) pe  Dumnezeul  Suprem. Sensul  de  vestire, anunţare,  prezentare  a  Creatorului  Absolut, este  prin însăşi existenţa reală a fiinţei îngereşti şi nicidecum prin furnizarea de către aceştia de ştiri tip mass-media! Dumnezeul Suprem este Abstract şi Absolut şi vederea Sa este posibilă NUMAI prin LOGOS şi CREAŢIE. Şi, creaţia care Îl vesteşte (αγγελω: angelo) pe  Creatorul  Abstract  este, în  primul  rând, creaţia vie, adică tocmai elohimii sau  îngerii* !  Aceştia  nu  sunt  legaţi  de materie, ci sunt  independenţi de spaţiul  tetradimensional, deci, şi  de  timp! Pentru  ei, corpurile  materiale nu  constituie  obstacole,  ci  doar  locuri  de „staţionare”,  în  cazul  când  doresc  să  se  materializeze, intrând  în  legea  spaţiului  şi  a  timpului astrului  respetiv, până la părăsirea acestuia sau până la dematerializare. Aceste  fiinţe  au posibilitatea nelimitată  de  materializare–dematerializare,  prin convertirea trupului bosonic  în trup fermionic: materializare şi apoi revenirea la trupul bosonic: dematerializare. Apanajul materializării–dematerializării, aşa cum am mai subliniat, nu este specific structurii biologice, această stare fiind entropică şi, deci, impotentă pentru realizarea sublimului fenomen,  ci  numai   elohimului  (îngerului*)  care  este  „conectat”  la  Dumnezeul Suprem, Dumnezeul Vieţii. 

  [*Noţiunea de  înger este adesea interpretată eronat, ca fiind o pasăre cu pene albe sau un om având două braţe şi două, patru sau şase aripi. Asemenea  interpretări  sunt  făcute  de  către  ignoranţi,  pe  baza  unor  texte  biblice  în care se foloseşte vorbirea alegorică sau, pur şi  simplu,  se  vorbeşte  despre  „îngeri”  din   vedenii   sau  făcuţi  de  mâna   omului (Psalmul 17.8; 91.1-4; 63.7; Exod 25.18-22; Apocalipsa 4.8 etc.). Pe de altă parte, trebuie să ținem cont că atât angelo, cât și angelos sunt cuvinte gerecești, care înseamnă: αγγελος (angelos) - mesager, vestitor, curier, trimis, sol, iar  αγγελλω (angelo) - a anunţa, a vesti, a informa, a comunica].
   Omul, oaspetele vremelnic al planetei terestre, este şi el un înger (elohim), întrupat în entitatea născută biologic, care în timpul existenţei pământeşti decide personal dacă urmează LOGOSUL sau Îl respinge. Fiecare suflet e născut  conform  Programului  din  computerul Divin, entitatea universală superioară fiind om-ul, caracterizat prin enorma diferenţă de complexitate în comparaţie cu animalul superior, omul fiind înzestrat cu al doilea sistem de semnalizare, cu capacitatea de creaţie şi cu capacitatea de perfecţionare a activităţii sale în urma experienţei.   Deosebirea capitală, însă, între om şi animal  constă  în faptul că, în timp ce animalul rămâne doar un  suflet şi nimic  altceva, existenţa  sa  încetând  odată  cu defuncţia trupului propriu, omul, odată  cu intrarea lui în depline facultăţi mintale, capătă o nouă  identitate, datorită  îngerului  întrupat, care  îşi  pune  amprenta  pe  acest trup şi  care decide singur  soarta sa  prin  acceptarea vieţii, concretizată prin credinţa în Jertfa supremă a Mântuitorului, sau acceptarea morţii, prin supunerea în faţa trupului natural, adică a firii adamice, moştenitoare a morţii. 

  Trebuie amintit aici că Mântuitorul (Salvatorul–ultim)  ESTE  UNUL  SINGUR  (Oseah 13. 4; Isaiah 43.11) şi, Iesus Cristos nu poate fi „alt”  Mântuitor, pentru că  El este Revelaţia sau Îngerul Eternului, Ce  S-a întrupat în Omul Iesus – dăruit ca Jertfă de ispăşire pentru orice om care crede în Adevăr (Ioan 3.16).

  În încheierea capitolului, vom face o scurtă referire la vizitatorii Terrei. Urmele lăsate de aceşti vizitatori, desigur, nu pot fi respinse şi ele constituie dovezi certe ale adevărului obiectiv. Vizitele  „extraterestre”, avansate de ideologia contemporană, concretizate prin prezenţa aşa-ziselor obiecte zburătoare neidentificate    (UFO:  OZN)  sunt,  de  fapt, manifestări  ale  tehnicii  de vârf, specifice  secolelor XX–XXI, neavând nici o legătură cu adevăratele vizite din Cosmos. Deplasările siderale, în structură materială, sunt doar de domeniul  ficţiunii,  pentru  că  ele  nu  pot  avea  loc, nici datorită vitezelor extrem de mici, comparativ cu spaţiile infinite ale Cosmosului şi nici datorită structurii total lipsite de rezistenţă în cazul contactului cu praful şi cu gazele cosmice. Calitatea imperioasă a entităţii vii,  ce are autoritate  asupra spaţiului cosmic, constă numai  în  posesia  unui  trup  bosonic    şi  a  unui  nous  capabil  de materializare–dematerializare discreţionară.

  Din motivele menţionate, nu  vom trata fanteziile omeneşti, ci  vom  prezenta  amprentele  lăsate de vizitatorii  extratereştri, ce au existat numai înainte de Potop, pentru că după acest eveniment, în  istoria Terrei, doar  (Mes)Yahwe şi îngerii Lui, au fost oaspeţii extratereştri. Operele megalitice  existente pe Pământ, a căror posibilitate de execuţie  depăşeşte tehnica actuală şi cu atât mai mult tehnica autohtonă de dinainte de Potop, sunt dovezi incontestabile   în favoarea existenţei vizitelor extraterestre. Cităm câteva din ele:

 - Aerodromul timpurilor antice, de pe platoul Nazca,  din  Anzii  peruvieni; platoul  este  presărat  cu linii  formând un desen neinteligibil de la sol, dar corespunzând unei piste de zbor, privit de la înălţime, de exemplu dintr-un elicopter 

 - Calul alb, din Uffington (Anglia), cu o lungime de 110 m

 - Omul lung, de la Wilmington – Sussex (Anglia), de 70 m

  - Uriaşul, din Cerne Abbas (Anglia), măsurând câteva zeci de metri

 - Uriaşul, de la Sacaton (Arizona)

 - Piramidele, din Egipt (cel puţin cea „atribuită” lui Keops!)

   Execuţia operelor megalitice, enunţate mai sus, nu  putea  fi realizată de la sol, ci  doar din  înălţime, aceste opere constituind obiectul a numeroase cercetări laborioase de atestarea vizitelor extraterestre,  în domeniul cărora s-a remercat în mod deosebit savantul elveţian Erich von Daniken, chiar dacă la început nici el nu înţeles pe deplin adevărul referitor la vizitele extraterestre.

  Privitor la aceste opere megalitice, sunt şi opinii contrare, care  susţin  că ele  ar fi rezultatul existenţei  unor  civilizaţii  terestre  preistorice. Din  rândul celor cu asemenea opinii se remarcă germanul Harry Ruppe.

  Ceea ce ne surprinde mai mult, nu este faptul că rezultatele  unor  cercetători sunt  false, ci  că aceştia nu verifică mai întâi plauzibilitatea teoriilor emise, înainte  de  a elabora ipotezele, pentru  a  nu  fi,  ulterior,  discreditaţi.   Astfel,   existenţa   unei civilizaţii  preistorice avansate ar fi atras după  sine exploatarea resurselor energetice: cărbune, petrol, gaze naturale, minereuri radioactive, sau măcar o  parte  din  ele.  Dar  acestea  au  fost  găsite  intacte, exceptând, în  mică măsură, minereul radioactiv, ceea ce dovedeşte, mai curând, existenţa  unei civilizaţii superioare celei contemporane, decât a uneia preistorice, dat  fiind  că  combustibilul  convenţional  nu a  prezentat  nici un  interes în  faţa  celui radioactiv. (E vorba, desigur, de civilizaţiile extraterestre!). De asemenea, prin cercetarea arheologică contemporană nu s-au constatat nici un fel de dovezi care să  ateste  existenţa unor construcţii preistorice complexe sau existenţa unor materiale artificiale deconstrucţie. Dimpotrivă, s-au descoperit (doar la suprafaţă!) construcţii gigante izolate şi confuze, toate din piatră provenită din stâncile  munţilor, ce apar  ca „enigme” ale  unor timpuri  de cca. 7000 ani şi nu de milioane de ani sau  miliarde,  cum  susţin  amatorii  de  senzaţional. 

  Dacă  aceste  construcţii  ar  fi  datat de numai o sută  de milioane de ani în urmă şi dacă pe Terra  s-ar  fi  construit  un edificiu măcar la 10 ani, ar fi trebuit să se găsească  cel  puţin  zece  milioane  de  asemenea  construcţii, dar  numărul  lor este  departe de a dovedi afirmaţiile oamenilor de pseudoştiinţă. Dacă aceste construcţii ar fi datat cu câteva sute de milioane de ani în urmă, după care ar fi urmat un  cataclism, înseamnă că  strămoşul omului, invocat de atei, nu datează de atunci, fiind mort  în  cataclism, ci din  timpuri recente ! În acest caz nu mai „rămâne” timp pentru evoluţie, dar  ateilor nu le pasă, în condiţiile cererii crescânde de inepţie din partea beneficiarilor... De asemenea, nu  s-au  găsit nici un fel de depozite  planetare  de  combustibil  natural  şi  nici  urme  de construcţii specifice marilor centre urbane, prin care evoluează o civilizaţie avansată. 

  Toate acestea atestă  dovezile oferite numai de către  LOGOS. Una  din  ele  o  constituie  Cartea  lui  Enoh (Geneza 5.22-24),  luată  de  către  Noe  în  arcă, la  Potop, din care cităm câteva pasaje şi din care rezultă clar cine au fost vizitatorii extratereştri, ce nu s-au mai  putut  întoarce de unde au venit, prin pierderea autorităţii de convertire a trupului: materializare-dematerializare (Iuda 1.6; 2 Petru 2.4).             

... capitolul VII:

  2. Şi  când  îngerii – copiii cerurilor – au văzut  fetele frumoase, s-au îndrăgostit de ele şi şi-au spus unii altora: să  ne alegem din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele.

  3. Atunci Samyaza, şeful lor, le-a spus: mă tem că voi nu veţi putea împlini planul vostru până la capăt

  4. Şi eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre...

  7. ...şi, ei erau în număr de două  sute  care au coborât pe Aradis, situat în apropiere de muntele Armon...

 10. Şi, ei şi-au  ales  fiecare câte o soţie şi s-au apropiat şi au trăit cu ele; ei le-au învăţat vrăjitoria, încântările şi proprietăţile rădăcinilor și ale arborilor. 
  Capitolul VIII:

 1. Azazyel i-a învăţat pe bărbaţi să facă săbii, cuţite, scuturi,  platoşe   şi  oglinzi,   brăţări   şi   ornamente,  folosinţa  picturii,  arta  de  a-şi  vopsi  sprâncenele, de a  folosi  pietrele preţioase şi felurile de vopseli, astfel încât lumea a fost coruptă...

  Capitolul XVII (secţiunea 3):

  1. Înainte de a se îndeplini toate  aceste  lucruri, Enoh a fost  luat de pe Pământ şi nimeni nu a ştiut unde a fost dus şi nici ce a devenit el...

  Aşadar, omul este  integrat în marea  familie de  fiinţe  vii  superioare, care populează Universul şi care nu înseamnă şobolani, şoareci şi alte vietăţi  net inferioare ca gândire, şi nu înseamnă nici extratereştri   în  structură  biologică, imaginaţi de  misologi, în  fel   şi   chip,  produsul   exclusiv   al   gândirii  limitate,    materialiste    –    una    şi    aceeaşi     cu    ortonoia (ortogândirea).

  Omul este singurul izolat, din cauza  închisorii gravitaţionale – care  încetează  odată  cu  decesul  natural pentru toţi cei ce s-au îmbrăcat în timpul existenţei terestre cu trupul virtual de glorie convertibil, caracteristic materializării–dematerializării, pentru care nici un astru nu mai poate fi o închisoare gravitaţională.